Povestea unui acordeon

Pe vremea când mergeam des cu 205, am văzut de mai multe ori un băiat amărât care încerca să cânte la o muzicuță. După un timp și-a schimbat instrumentul și cânta la o orgă de jucărie. Apoi, a făcut rost de un acordeon mai mic, iar de la un timp îl văd că frecventează autobuzele care merg pe Calea Dorobanților. Prima dată când l-am văzut pe noul traseu a cântat la muzicuță, acordeon și tamburină în același timp. Acum are un acordeon de dimensiuni mai mari, iar de când a venit frigul, cântă doar la el. De instrument ține legat o jumătate de sticlă de plastic la 0,5 l în care oamenii îi pot pune bani. Se urcă în autobuz și cântă. Nu se uită la oameni, nu zâmbește, parcă nu ar avea nicio emoție. Are fața plină de cicatrici, probabil de la bătăile primite, iar ochii nu și-i ridică din podea. Nu se pune în genunchi, nu are articole din ziare cu el, doar cântă și merge încet printre oameni să nu-i atingă cu acordeonul.

L-am privit  cu atenție odată după ce a terminat de cântat. S-a așezat într-un colț al autobuzului, a luat folia pe care o lăsase pe niște scaune și și-a acoperit cu grijă acordeonul. Apoi l-a mai înfășurat într-o pătură și, cu grijă, a verificat să nu existe găuri. Vremea rea din ultimul timp i-ar fi stricat cu siguranță instrumentul dacă nu ar fi avut grijă de el cu atâta migală. Acordeonul ăla e toată averea lui și se vede după modul în care îl protejează! Îmi place să cred că, strângând bani de la oameni, a reușit, în timp, să-și cumpere un instrument adevărat. Ar fi putut foarte bine să zăngăne  în continuare din muzicuță, iar unii i-ar fi dat oricum un ban; nu era necesar să poarte după el un acordeon care este, în mod evident, prea greu pentru statura lui, dar cred că îi place mult să cânte și să se perfecționeze.

Pentru că nu are studii muzicale și probabil nici nu a avut cine să-l învețe nici măcar după ureche, cântă prost, dar am reușit totuși să recunosc de fiecare dată melodiile. Nu pot să nu mă gândesc că, în alte condiții, cu dragostea lui pentru muzică, ar fi putut deveni un muzician adevărat, poate un pianist. Este mic de statură și probabil crescut pe la casa de copii, deoarece are trăsăturile specifice celor care cresc fără dragoste părintească, bătuți și neglijați. Mi-e milă de el, dar în același timp îl apreciez  pentru că încearcă să facă ceva în schimbul unor bani. Și să nu-mi spuneți să se ducă la muncă! Doar dacă pe toate drumurile se angajează amărâți malnutriți, opriți din creștere și adunați de pe străzi. În cazul ăsta o să vă dau dreptate. De asemenea, cunosc deranjul și gălăgia pe care cerșetorii îl fac în timpul călătorilior cu RATB, tocmai de aceea băiatul respectiv mi-a atras atenția în mod deosebit,  prin decența de care dă dovadă.

De la un plătitor de abonament, cu drag, pentru șoferii RATB

Din motive obiective circul mai mult cu autobuzul decât cu metroul, așa că am cules multe întâmplări din folclorul RATB-ist.  Însă odată cu venirea iernii, simt nevoia să le mulțumesc unora dintre șoferii RATB-ului și…