De două ori la Bal Mascat

În ultimele două seri din stagiunea 2011-2012, ONB a prezentat premiera spectacolului Un Ballo in Maschera de Verdi.

Eu am fost la spectacol în ambele seri și per total am fost impresionată de această nouă producție.

În prima seară a fost distribuit în rolul guvernatorului Riccardo Daniel Magdal, iar în a doua seară José Manuel Chú. Îmi place foarte mult felul în care tenorul mexican își abordează rolurile; are un timbru plăcut, care mă relaxează și, pe deasupra, este carismatic, are o prezență scenică interesantă. Chú este un artist liric sincer cu publicul său, muncitor și capabil. Probabil că lecțiile de canto pe care le-a luat cu Placido Domingo își arată roadele din plin…

În rolul lui Renato l-am avut la premieră pe Iordache Basalic, iar duminică pe Eugen Secobeanu. Ambii baritoni se numără printre preferații mei. Basalic are un timbru inconfundabil, care îmi place foarte mult. În fiecare rol abordat dăruiește cât de mult poate, atât vocal, cât și actoricesc. Drept dovadă că tratează toate rolurile cu profesionalism, a fost finalul ariei Eri tu che macchiavi quell’anima, când și-a relaxat umerii într-un gest de ușurare și de mulțumire că a dus rolul foarte bine până în punctul său culminant.

Iordache Basalic – Renato

Foto @ Facebook, Opera Națională din București

Eugen Secobeanu îmi este drag și îl apreciez pentru felul își pregătește rolurile. Mă încântă să-i ascult timbrul grav, pe alocuri dur, dar patern, cald, liniștitor. Îmi va rămâne mereu aproape de suflet prin prisma rolului lui Rigoletto pe care îl interpretează magistral. Duminică a fost un Riccardo mai autoritar, mai răzbunător. Îndemnul către Amelia Ubbidisci – non chieder di più!, mi-a înghețat puțin sângele în vine, a fost exact strigătul unui bărbat trădat, cu “dorința de sânge în glas.”

Am văzut, cum era de așteptat, și două Amelii. Prima, Radostina Nikolaeva, iar a doua Adriana Dumitriu. Personal, mi-ar fi plăcut o combinație între cele două: sensibilitate sopranei bulgare și vocea sopranei române. Nu pot totuși să nu mă gândesc cum s-ar fi sfârșit stagiunea aceasta dacă într-unul din spectacole ar fi fost distribuită Silvia Sorina Munteanu, ținută de parte de scenă de o problemă de sănătate.

Surprizele extraordinar de plăcute în cele două distribuții au venit din partea Ioanei Mitu și Veronicăi Anușca. Pe Ioana Mitu am văzut-o doar în roluri de fată frumoasă și îndrăgostită, iar de data aceasta a fost total schimbată, credibilă pe tot parcursul rolului de băiețandru isteț și jucăuș. De departe unul din momentele preferate de la premieră a fost Volta la terrea fronte alle stelle.

În a doua seară, Veronica Anușca aproape m-a făcut să lăcrimez de bucurie că aud o voce atât de frumoasă. Sigur, ar fi multe de spus, dar mă rezum la atât: Doamne, Dumnezeule, ce VOCE! Nu o să mai pierd nicio ocazie să o ascult pe Veronica de acum încolo!

Foto @ Facebook, Opera Națională din București

O altă voce care m-a fascinat de-a dreptul a fost cea a Andradei Ioana Roșu. O voce perfectă pentru rolul Ulricăi, plină, tenebroasă. Un timbru sumbru care mi-a pătruns până în suflet și m-a răscolit. Aplauzele de la final au fost frenetice și binemeritate. La fel de bine primită de public a fost în a doua seară, Liliana Neciu, o voce de mezzosoprană cu niște acute dezinvolte, pe alocuri mai puțin sumbră în interpretare, dar care a conturat frumos personajul.

Conspiratorii împotriva guvernatorului Riccardo au fost în prima seară Horia Sandu (Samuel) și Iustinian Zetea (Tom), iar în a doua seară Mihnea Lamatic (Samuel) și Marius Boloş (Tom). Fiecare in parte m-a încântat. Vocile de bas sunt cele care mă intrigă cel mai mult, mi se par speciale și uimitoare prin amestecul de grav, obscuritate, dar și resemnare, tihnă, uneori candoare. Toți cei patru artiști distribuiți au fost impecabili și au completat spectacolul într-un mod reușit.

Foto @ Facebook, Opera Națională din București

Scenografia și regia acestei noi montări a fost interesantă în mare parte. Nimic din ce am văzut pe scenă nu a contrazis ceea ce am auzit sau ceea s-a interpretat. Mi-a plăcut că au existat și câteva elemente moderne, dar s-a păstrat în ansamblu amprenta timpurilor în care acțiunea are loc. Deși mă așteptam la o scenă a balului ceva mai fastuoasă, mai colorată, nu pot să zic că m-a deranjat foarte tare costumația identică. Foarte inspirată mi s-a părut însă apariția celor două perechi de balerini, atât la început, cât și la final.

Corul, ca de fiecare dată, a fost la înălțime. În acest ultim spectacol din stagiune, Stelian Olariu și-a făcut pentru ultima oară apariția la aplauze în calitate de dirijor al corului Operei Naționale; în locul său va fi de acum înainte dirijorul Daniel Jinga. Momentul m-a emoționat și sper ca și de aici înainte corul să-și păstreze prestația excelentă.

Stagiunea s-a încheiat în urale și aplauze la unison. Un spectacol frumos, niște artiști deopotrivă și regretul că urmează o vară călduroasă, fără spectacole de la Operă care să ne strecoare fiori în suflet și în viață.

 

 

Habemus Calaf!

Cu cât se apropie finalul de stagiune, cu atât aș merge la mai multe spectacole de operă și aș scrie despre ele. Până la urmă cum să nu îți placă să vezi atâtea debuturi frumoase…

Săptămâna Internațională a Muzicii Noi

În perioada 19-27 mai are loc a 22-a ediție a Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi. Evenimentul este o desfășurare de forțe inedită în cadrul căreia fiecare îşi poate găsi un eveniment interesant la care să participe, mai ales…