Milord

Unul din lucrurile frumoase de pe lumea aceasta este diversitatea; suntem diferiți, gândim diferit și trăim diferit. Din punctul meu de vedere, atât timp cât nu îngrădești fericirea altei persoane, ești liber să îți organizezi viața așa cum îți dorești, chiar dacă societatea ne-a insuflat anumite tipare în care zice-se că ar trebui să ne încadrăm. Personal, nu am urmat niciodată unele din tiparele respective pentru că mi-au fost impuse, ci pentru că mi s-au părut firești felului meu de a fi.  Fără să fiu vreo fiică rătăcitoare, nu am mers niciodată cu turma, chiar de când eram copil.

Nu eram atrasă să fiu neapărat în cercul copiilor populari, nu am fumat tocmai pentru că toată lumea fuma, nu am chiulit pentru că mi se părea un lucru mult prea facil și previzibil, nu am exagerat cu discotecile și cluburile pentru că, spre deosebire de o piesa de teatru, la final, nu mă făceau să mă simt specială, mai deșteaptă sau mai îmbogățită în vreun fel. De asemenea, nu am avut relații orișicum sau cu orișicine, doar pentru că e cool sau doar pentru a mă simți frumoasă, iubită sau admirată. De fapt, singura relație pe care am avut-o vreodată s-a concretizat și într-o căsătorie.

Am “îndrăznit” în urmă cu zece ani, studentă în anul I fiind, să îi dau o șansă unui puști care era clasa a XII-a. Spre deosebire de orice băiat pe care îl întâlnisem până atunci, unii mai maturi decât el, m-a impresionat cu siguranța de sine și cu încredere lui de nestrămutat că vom fi împreună. Nu e un secret pentru nimeni că inițial nu am vrut, cum nu e un secret pentru nimeni că, în repetate rânduri, am recunoscut că, dacă nu i-aș fi dat o șansă atunci, aș fi făcut cea mai mare greșeală din viața mea (aș prefera să citiți ultima parte a frazei cu un ton care să nu conțină niciun pic de afectare, ci cu sinceritate și recunoștință).

În zilele noastre, zece ani sună ca o veșnicie pentru unii. Ce să faci în zece ani? Cum să suporți pe cineva zece ani? Cum nu te plictisești cu cineva în zece ani? N-aș ști să răspund niciuneia din întrebările de mai sus, pentru că nu mi le-am pus niciodată. Pur și simplu, nu a fost nevoie. Lucrurile au crescut din ce în ce mai mult, mai frumos, mai real. Am fost ca doi lăstari plăpânzi care au crescut și s-au împletit în același timp. Fiecare lăstar a devenit un copac cu un spirit independent, dar, în același timp, legat din ce în ce mai strâns de celălalt și formând o coroană imensă care acum este viața noastră împreună. Nu știu dacă toată lumea poate să înțeleagă (nu știu nici măcar dacă le-ar aduce vreun beneficiu unora) acest tip de legătură, dar ea există și e veridică.

Acum un an, am împlinit nouă ani de relație și, în mintea mea, îmi aranjasem cumva lucrurile. Căsătoria în vreo 5-6 ani poate, iar apoi altele și altele. Până când,  mi-a fost dată viața peste cap în cel mai frumos sens al cuvântului și am fost cerută în căsătorie, fix acum un an, pe 15 august, pe plajă la Vadu. Totul s-a petrecut așa cum mi-am dorit: în stil american, cu inelul potrivit, cu discursul potrivit. Și ce m-am speriat atunci și ce fericită am fost și ce m-am speriat din nou și iar am fost fericită și speriată și fericită, tare fericită! Nu credeam că momentul acesta mă va prinde nepregătită sau că nu îl voi intui, dar totul a fost gândit impecabil.

Ca un om de cuvânt ce este, a concretizat cererea în mai puțin de 1 an. Cu tot ce am visat vreodată plus infinit. Pentru că am încercat să nu cad în patetic când am scris rândurile acestea, nu aș vrea să stric totul spre final, însă mă risc și voi spune că, uneori, mă uit la soțul meu și simt că nu mai există nimeni pe pământ care să îi semene. Are ceva serafic în privire pe care numai eu îl văd, pe care numai mie mi-l arată.

Soțul meu este un lord… milord.

Foto: arhivă personală