Pierdut satul copilăriei. Ofer recompensă!

Un profesor de istorie ne-a întrebat odată când a dispărut satul românesc. Noi, cei care mai aveam bunici, rude pe la țară, am fost siguri că știm răspunsul: satul românesc nu a dispărut! Profesorul ne-a contrazis: satul autentic românesc a dispărut înainte de 1936, când Dimitrie Gusti i-a ridicat propriul muzeu. Nu am fost foarte convinsă la vremea aia de argumentul profesorului, pentru că satul în care îmi petreceam eu vacanțele aducea mult cu viața descrisă de Preda în Moromeții. Mie cartea asta mi-a plăcut mult tocmai pentru că îmi aducea aminte de copilărie, de mirosul de țărână fierbinte vara, de lucerna proaspăt tăiată care își împrăștia aroma până în zări, de ulița întreagă care se aduna toată la un loc duminica după-masă.

Trebuie să recunosc că mai mult decât dispariția satului autentic, mă întristează dispariția satului unde îmi petreceam vacanțele. De Paște am fost la țară și am realizat ce a devenit locul copilăriei mele. A devenit un loc în care oamenii stau grămăjoare la câte vreo poartă, cu frunțile încruntate. Un loc în care oamenii nu îi mai salută pe ceilalți fluturând căciula, ci spionează printre scândurile gardului cine a venit la cine, pentru a avea subiect de bârfă. În zilele de sărbătoare nu mai face nimeni Pasca coaptă în cuptorul propriu, toată lumea cumpără cozonacul, iar cine nu se conformează este privit ca un sărac care nu și-a permis luxul ăsta.

Poiana lui Iocan a dispărut de mult, în locul ei a apărut Radio șanț, o poantă tristă dar atât de adevărată pentru viața de la țară din zilele noastre. Am pierdut satul copilăriei, dragilor. Ofer recompensă: o pâine caldă și rumenă ca soarele de vară, frământată de bunica mea!

Ce i-aș spune unei fete cu părul negru

  Așteptam autobuzul când un băiat de generală a venit însoțit de vreo patru fete în stație. Una dintre ele era mai bine dezvoltată și  frumușică foc. Băiatul era urâțel și, până a venit autobuzul…