Lumina din sufletul lui Ursuleț

ursuletUrsuleț s-a născut astă-iarnă, pe un viscol îngrozitor, alături de încă cinci frați și surori. Din păcate, el a fost singurul pe care l-au mai găsit în viață. A fost adus în casă și ținut un timp pentru a nu îngheța,  apoi dus înapoi la mama lui pentru a fi hrănit și tot așa. Deși câinii de la țară nu trăiesc în niște condiții ideale, Ursuleț a trecut iarna grea și l-am cunoscut și eu înainte de Paște. Un cățelandru vesel și pus pe harță, dar care fugea atunci când voiai să îl atingi pentru că nu prea a avut cine să se joace cu el și să îl mângâie. După două zile în care am încercat să mă apropii, să îl îmblânzesc, în prima zi de Paște am reușit să pun mâna pe el și atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. În momentul în care l-am atins, s-a topit, a stat nemișcat, aproape că nici nu mai respira de bine ce îi era. Ursuleț trăia o experiență inedită pentru el – era iubit.

A beneficiat de terapia cu iubire vreo jumătate de oră și ținându-l în brațe m-am schimbat și eu puțin sau poate mai mult. În ochișorii lui semi-deschiși am văzut cât de recunoscător era pentru ce i se întâmplă. Un lucru banal, de care alte animale se bucură din plin,  dar pe care el l-a prețuit cu tot sufletul lui mic și curat. L-am mângâiat și l-am strâns în brațe sub soarele care ardea intens pe un cer senin.  Cu ochii în Sus, l-am mângâiat și am iertat (atât cât am putut, atât cât m-am lăsat) și am cerut să fiu iertată.

Când i-am dat drumul, s-a așezat în culcușul lui, a pus boticul pe pământ și a stat acolo preț de câteva minute descumpănit, apoi a fugit din nou de mine, așa cum îi era comportamentul. E clar că e nevoie de mai mult de o clipă de iubire ca să te obișnuiești cu ea…

Paștele acesta a stat sub semnul unei mari absențe, o absență care mă apasă și care mă sufocă de durere și de revoltă.  O absență despre care nu pot să scriu, pe care nu am știut să o controlez, care m-a adus într-un abis al vieții mele, dar și în cea mai strălucitoare Lumină. Un lucru știu sigur, cineva m-a iubit acolo Sus întotdeauna, însă acum știu și cine. Hristos a înviat, tataie!

Mai cred

Încă mai cred: -într-un cuvânt dat și ținut; -într-o promisiune nesmulsă; -într-un trecut care contează, dar nu limitează; -în lecții de viață nemeritate, dar învățate; -în familia care nu împarte același sânge; -în iertare și…

Un copac cu tâlc

Într-una din plimbările mele kilometrice prin Herăstrău, am observat, din depărtare, un copac, dar un copac care părea că nu e ca niciun altul. Avea o coroană perfect sferică și mi-am bucurat ochii cu acea…