A fost L’elisir d’amore la ONB, un spectacol în premieră! Biletele cumpărate cu mult timp în urmă au meritat, am văzut un spectacol neașteptat de frumos, cu aplauze îndelungi și multe impresii pozitive. Tinerețea și exuberanța a dominat scena, iar distribuția majoritar debutantă a ridicat sala în picioare la final.
În rolul Adinei a fost Ioana Mitu, pe care am văzut-o până acum la București în La Cenerentola și Le Nozze di Figaro. Ioana are o voce frumosă și mi-a plăcut cum a conturat personajul principal feminin din opera lui Donizetti. La pauză, vecinii de rând au apreciat că, pe lângă vocea plăcută pe care o are, este foarte drăguță și diafană. Nu pot decât să subscriu!
Îndrăgostitul Nemorino a fost Ionuț Hotea care, de data aceasta, mi-a plăcut incredibil de mult. A reușit să intre foarte bine în pielea personajului și a dominat scena cu un timbru plăcut și cu o siguranță vocală uimitoare, dacă mă gândesc că este de abia anul 3 la Universitatea Națională de Muzică din București. Ionuț Hotea merită urmărit și văzut cum evoluează, e posibil să ne surprindă din ce în ce mai plăcut și îi doresc succes în continuare, merită toată aprecierea și încurajările pentru un început de carieră frumos.
Belcore, întruchiparea lui Paris cu grad de sergent, a fost Șerban Vasile. Ce pot să spun? O reușită totală! Cine să îi împrumute din carisma sa lui Belcore, dacă nu acesta? Vocea, jocul scenic, totul impresionant. Șerban a reușit să îl interpreteze perfect pe arogantul sergent și, chiar dacă nu a reușit să cucerească inima Adinei, a cucerit întreaga audiență; aplauzele au demonstrat-o cu vârf și îndesat.
Mihnea Lamatic, în rolul unicului Dulcamara, a fost un deliciu. Tinerețea e doar o stare de spirit, iar experiența și-a spus cuvântul fără doar și poate. Ar trebui să-i mulțumim bas-baritonului pentru vocea sa frumoasă, fără de al cărei timbru potrivit pentru rolul lui Dulcamara poate nu ar fi existat Elixir la București.
Gianetta a fost pentru mine o surpriză plăcută. Rodica Vică a interpretat un rol mic, dar s-a confirmat faptul că o bijuterie rămâne o bijuterie indiferent de locul în care o așezi. Deși personajul nu s-a delimitat foarte mult de cor, Rodica a avut un haz nebun, de câteva ori chiar m-a făcut să izbucnesc în râs, iar pe finalul actului al doilea, pe o muzică tare cântată de cor, frumoase sale acute s-au făcut imediat simțite și mi-au umplut sufletul de bucurie. Ah, dacă aș fi avut o baghetă magică să o fac pe loc Adina, să avem un spectacol cu două Adine!
Ziceam de cor! Corul parcă a prins o nouă viață cu această ocazie. Bucuria și culoarea corului, atât la propriu, cât și la figurat, au revigorat sala și au dat un aer proaspăt întregii reprezentații. I-am urmărit cu atenție, fiecare în partea a avut o prestație frumoasă, a fost un actor desăvârșit, iar împreună au fost cireașa de pe tort a serii. Bravi!
Scena a fost poate puțin prea în culori neon pentru gustul meu, însă am apreciat aducerea în contemporaneitate a operei: Dulcamara nu mai vine în trăsura aurită să ne vândă elixire, televizorul vinde iluzii la fel de bune ca doctorul enciclopedic de altădată, iar poveștile nu mai vin din cărți, e de ajuns să privim spre micul ecran. Scenografia și regia au realizat o metaforă frumoasă, originală, însă eu tânjesc în continuare după o reprezentație clasică.
Până atunci, mă duc să-mi mai scald ochii în culori vii și muzică divină și pe 27 mai, dar și pe 31. Dacă vreți să mergeți cu mine la L’elisir d’amore duminică, pe 27 mai, vă rog să comentați mai jos. Am un bilet în plus pe care o să îl ofer primului care își manifesta dorința.
(foto)
Am citit pe blogul teatrului Masca despre un site foarte interesant
